Sf. Ignaţiu

p1160546Casa părintească

 1491
Iñigo López se naşte în castelul din Loyola din provincia bască Guipúzcoa. Ultimul din treisprezece copii, face parte dintr-o familie aristocrată: tatăl său, Beltrán Ibañez de Oñaz, luptă alături de Regii catolici în războiul de succesiune pentru tronul Castiliei, în timp ce mama sa, Marina Sánchez de Licona, este descendentă a unei importante familii nobile din oraşul Ondárroa.

Mediul în care trăieşte tânărul Iñigo este caracterizat de valorile cavalerilor, de fidelitate faţă de Coroană, precum şi de dorinţe de putere, de ambiţie şi de afirmare. Destinul său pare deja îndreptat spre viaţa cavalerească şi politică.

 

Cariera laică 

1506

Iñigo îşi pierde părinţii de tânăr şi se mută în oraşul Arévalo, urmându-l pe ministrul de finanţe al regelui Ferdinand Catolicul, Giovanni Velázquez de Cuéllar; acesta va încerca să îi ofere educaţia cavalerească şi religioasă destinată pentru a se face remarcat şi a înfăptui opere grandioase. Iñigo nu pierde timpul în încercarea de a se face observat şi, astfel, foarte curând, devine cunoscut de către locuitorii din Arévalo drept foarte priceput la a cânta la vihuela – instrument nobil al curţilor regale –, foarte îndrăzneţ în turneele cavalereşti şi agil în ceea ce priveşte dansurile şi petrecerile. Artele, războiul, competiţiile reprezintă pâinea din care se hrăneşte Iñigo; gloria, puterea, aparenţa sunt valorile pentru care şi-ar fi dat viaţa fără să ezite.

 

Un nou început

1521

Ignatius at PamplonaPe 20 mai 1521, Iñigo îşi demonstrează determinarea şi dexteritatea, grăbindu-se să apere castelul din Pamplona asediat de
trupele franceze. Însă acea bătălie, la care tindeau spiritul şi caracterul său, îi devine fatală, o lovitură de tun rănindu-l grav la picioare. El însuşi povesteşte astfel în Autobiografie:

„Lupta dura deja de o bună bucată de vreme, când o ghiulea i-a sfărâmat de tot un picior; şi, cum ghiuleaua i-a trecut printre picioare, a fost rănit grav şi la celălalt picior. După căderea lui, apărătorii castelului s-au predat imediat francezilor.”.

În sufletul lui Iñigo, rănile de la picioare, în urma cărora risca să rămână paralizat, şi luarea cu asalt a fortăreţei au reprezentat dărâmarea lumii sale şi poate chiar şi a orgoliului său, care îi rămâne profund afectat.

 

Veghea la Monserrat 

1522

După convalescenţă, cu acel spirit înfocat care îl va face mereu pe Iñigo să se distingă, decide să-şi schimbe viaţa şi să devină pelerin: pleacă sărac de pe pământurile sale, îşi dă propriii bani pentru restaurarea unei icoane a Mariei şi pentru achitarea unor datorii, apoi concediază servitorii care îl acompaniază. Începe aici o cale a renunţării – inclusiv materiale – care îl va conduce la căutarea acelui Dumnezeu atât de dorit. În februarie 1522, trece pe la Aranzazu, un sanctuar aproape de Loyola, pentru a-şi petrece noaptea în rugăciune, iar apoi se îndreaptă spre abaţia benedictinilor din Montserrat, în apropiere de Barcelona. În ajunul sărbătorii Bunei Vestiri, petrece întreaga noapte în rugăciune într-o „veghe a armelor” la sfârşitul căreia îşi depune sabia şi pumnalul la altarul Fecioarei. Îşi dăruieşte îmbrăcămintea de cavaler unui sărman şi îşi ia haine de pelerin: în locul sabiei, bastonul călătorului; în locul banilor, o inimă dispusă să ceară şi să caute.

 

Pelerin la Ierusalim

1523

După Manresa, dorinţa lui Ignaţiu este de a merge ca pelerin la Ierusalim. O călătorie pentru care va trebui să aştepte destul de mult, dar care îl va face să se dedice lui Dumnezeu cu mai multă hotărâre. În 1523, se îmbarcă de la Barcelona spre Gaeta şi de acolo la Roma, unde îl va întâlni, în Săptămâna Patimilor, pe papa Adrian al VI-lea, care îi binecuvântează călătoria pe Pământul Sfânt. De acolo merge la Veneţia, de unde, în sfârşit, va reuşi să se îmbarce spre Ierusalim, nu înainte de a dona săracilor banii pe care i-a acumulat în timpul călătoriei. Ajuns la Ierusalim, vizitează Sfântul Mormânt, Betania, Betleemul, Iordanul şi Grădina Ghetsimani. Doreşte să se oprească în acele locuri pentru mai mult timp, dar trebuie să renunţe la planurile sale fiindcă superiorul franciscanilor, custode al Pământului Sfânt, îi interzice acest lucru. Acceptă cu strângere de inimă, dar recunoaşte în acea hotărâre voia lui Dumnezeu, care ajunge la el prin intermediul Bisericii. Ignaţiu povesteşte astfel despre acest episod:

După ce s-a sfârşit întâlnirea [cu superiorul], pe când se întorcea, simţi o dorinţă puternică de a vizita încă o dată, înainte de plecare, Muntele Măslinilor, de vreme ce nu era voinţa Domnului ca el să rămână în acele locuri Sfinte”. Chiar dacă trebuia să fie obedient, Ignaţiu îşi ascultă din nou inima şi scapă din atenţia paznicilor pentru a putea vizita din nou Muntele Măslinilor unde  „se afla o piatră de pe care Domnul nostru s-a înălţat la cer şi pe care se mai văd şi astăzi urmele tălpilor Sale”.

Stricteţea provincialului căruia trebuia să-i dea ascultare nu îl împinge să comită vreo infracţiune. Nostalgia de a-L imita pe Isus – care nu a fost niciodată înlocuit în mod adecvat de către Biserica empirică ce îi întruchipează totuși prezenţa – rămâne în inima ascultării lui Ignaţiu. Aceasta nu dispare odată cu simpla aprobare a provincialului, ci îl împinge spre un „mai mult”, conţinut în mod simbolic de dorinţa aproape infantilă de a imita paşii omului Isus.

 

Inchiziţia în Alcalá şi în Salamanca

1526

În 1524, Ignaţiu se îmbarcă alcala din Ierusalim spre Veneţia, pentru a merge apoi în Spania, din cauza epidemiei care se răspândea în Italia. La Barcelona va începe să studieze gramatica latină şi să poarte conversaţii spirituale. Tot datorită studiilor, se mută la Alcalá, oraş universitar de lângă Madrid. Pentru Ignaţiu, studiul nu va fi niciodată un exerciţiu intelectual sau o încercare de a crea o distanţă faţă de celălalt, ci un mijloc de a comunica mai bine cu oamenii, de a-L cunoaşte mai în profunzime pe Dumnezeul pe care îl urmează. El însuşi afirmă acest lucru în Autobiografie:

„În cele din urmă, simţi imboldul de a studia o vreme pentru a putea ajuta sufletele”.

Chiar în timpul perioadei studiilor sale începe să dea exerciţiile spirituale, dar această alegere îl face să cadă în capcana Inchiziţiei. Este încarcerat timp de şaptesprezece zile fără un motiv precis, la sfârşitul cărora primeşte recomandarea de a nu vorbi despre lucruri legate de Dumnezeu înainte de a studia mai întâi. În 1527, se mută la Salamanca pentru a-şi continua studiile, dar chiar şi în aceste circumstanţe este interogat de către Dominicanii de la Mănăstirea Sfântul Ştefan; este lăsat în puşcărie timp de aproape o lună şi într-un final este eliberat, dar cu obligaţia de a nu predica înainte de finalizarea studiilor.