Suprimarea Ordinului

suprimarea1773

Iniţial alungată din Portugalia, Spania, Franţa, Napoli şi din coloniile din America de Sud şi Centrală, Societatea lui Isus este suprimată complet în 1773. Curţile conduse de suverani din casa de Bourbon exercitau o presiune atât de puternică asupra Papei Clement al XIV-lea încât l-au constrâns, „pentru liniştea Bisericii”, să semneze pe 21 iulie 1773 decretul de suprimare a Societăţii lui Isus Dominus ac Redemptor. Pentru a fi pus în practică, în acea perioadă documentul pontifical trebuia să fie acceptat de către suveranii statelor. Datorită acestui fapt, Ordinul supravieţuieşte în Prusia şi în Rusia. (Link către Rusia albă)

Printre pretextele explicite, şi nu adevăratele motive care determină suprimarea Ordinului, sunt opoziţia faţă de Iluminism şi față de Jansenism, susţinerea unor teorii morale considerate prea laxiste, şi, nu în ultimul rând, antipatia stârnită de Societatea lui Isus la curţile europene, care tolerează cu greu acţiunea iezuiţilor în favoarea populaţiilor autohtone, împotriva exploatării unor colonizatori lacomi, cruzi şi lipsiţi de scrupule.

 

Unde se află iezuiţii în timpul suprimării Ordinului?

1773

Societatea lui Isus este suprimată în 1773. Bunurile sale sunt cerute de diferite State şi membrii săi sunt constrânşi să-și găsească adăpost în sânul altor Ordine religioase sau dieceze. Însă există două excepţii: ţarina Ecaterina cea Mare în Rusia albă şi Frederic al II-lea în Prusia (cel puţin până în 1776) hotărăsc să nu promulge edictul papal care declară suprimarea acestui Ordin. Recunoscând valoarea educativă a colegiilor iezuiţilor, decid să păstreze Societatea lui Isus pe teritoriile lor.

Pentru iezuiţii care trăiesc în acea parte a Europei, acest lucru reprezintă o problemă deoarece înţeleg că supravieţuirea Ordinului este pur şi simplu o chestiune juridică, şi că în realitate sunt împotriva dorinţei papei, adică împotriva aceluia căruia i-au jurat ascultare. În aceste condiţii, ţarina depune eforturi pentru a obţine de la Papa Clement al XIV-lea – acelaşi papă care a suprimat Ordinul – o bulă papală prin care să li se permită iezuiţilor să trăiască în Rusia şi în Prusia. Această situaţie care oferă o linişte relativă permite multor foşti iezuiţi să intre din nou în Societatea lui Isus, chiar dacă Bourbonii nu văd cu ochi buni această soluţie şi încearcă să o împiedice.

În 1814, Papa Pius al VII-lea restaurează Ordinul, însă din cauza rivalităţilor religioase născute tocmai în acea perioadă, iezuiţii sunt izgoniţi din aceeaşi Rusie care îi primisese.

 

joseph pignatelliSf. Iosif Pignatelli SJ

1737

José Pignatelli y Moncayo se naşte pe 27 decembrie 1737 la Saragozza (Spania) şi moare pe 15 novembre 1811 la Roma. După expulzarea iezuiţilor din Spania în 1767, se îmbarcă de la

Zaragoza spre Civitavecchia. Apoi, din cauza unei alte expulzări, se mută la Ferrara şi de acolo la Bologna, unde practică în mod activ apostolatul conversaţiei spirituale.

Pentru numărul din ce în ce mai mare de iezuiţi vechi şi de tineri novici care se adună în jurul său, pentru prestigiul de care se bucură în faţa celor doi suverani din dinastia Bourbonilor din Parma şi Napoli, pentru activitatea sa în Italia, unde trăieşte Suveranul Pontif, şi, în special, pentru faima sfinţeniei sale, Pignatelli merită titlul de principala persoană care contribuie la reînființarea Societăţii lui Isus.

Se consacră acestei sarcini trup şi suflet de când, pe 6 iulie 1797, îşi reînnoieşte profesia solemnă în mâinile Părintelui Luigi Panizzoni, vice-provincial în Italia desemnat de vicarul general al Rusiei albe [LINK].

Îndrumător al novicilor şi apoi provincial, reorganizează Societatea lui Isus în regatul Neapolelui şi al Siciliei cu vechi iezuiţi italieni şi spanioli, împreună cu noile vocaţii care se nasc în Italia.

După ce a petrecut doi ani la Napoli, este constrâns să se refugieze la Roma, unde duce tratative în repetate rânduri cu Papa Pius al VII-lea referitor la Societatea lui Isus, consacrându-se guvernării provinciilor dispersate italiene, vieţii interioare, direcţiei spirituale şi ajutorului oferit nevoiaşilor.

Îi sunt recunoscute, ca virtuţi eminente, spiritul de rugăciune, rezistenţa în faţa muncii şi a persecuţiilor şi încrederea sa fără limite în Dumnezeu.

Este beatificat de Papa Pius al XI-lea în 1933 şi este canonizat de Papa Pius al XII-lea în 1954.