Mistica uniunii şi mistica misiunii

1555

Deja în 1555, Terezei de Ávila îi era într-un fel teamă de iezuiţi, considerând că nu era vrednică de a intra în contact cu ei; totuşi, dorinţa sa cea mai mare era de a se confesa unui iezuit. După scurt timp, a sosit la Ávila Pr. Francisc Borgia SJ, nou membru al Societăţii lui Isus, iar ea și-a putut împlini dorinţa, simţindu-se ascultată şi înţeleasă.

Prin întâlnirea dintre cei doi sfinţi se pune accentul pe diferenţele dintre cele două Ordine, iezuiţii şi carmelitanii, sau, mai bine zis, dintre cele două spiritualităţi.

Pe de o parte, iezuiţii îşi extrag sursele spirituale din experienţa mistică a lui Ignaţiu, care îşi dă seama că este pus de Dumnezeu în slujba Fiului, în faimoasa „viziune din Storta”. Este vorba despre o mistică cu totul proprie a cavalerului lui Cristos care a fost întotdeauna Ignaţiu, şi chiar atunci când în scrierile sale apar cuvintele „iubire” şi „a iubi”, sunt însoţite de alte cuvinte care adaugă ideea de misiune, care reprezintă acţiunea concretă izvorâtă din iubire.

Pe de altă parte, Tereza îşi vede sufletul căsătorit cu Cristos în cea de-a şaptea cameră a Castelului interior. Această operă mistică imaginează un drum al sufletului care, din afară, intră încetul cu încetul în sine însuşi şi, prin mai multe camere – primele de purificare, celelalte de uniune din ce în ce mai intimă –, ajunge la cea de-a şaptea, pe care sfânta şi-o imaginează ca pe locul unde se celebrează uniunea conjugală a sufletului cu Domnul său.

Chiar dacă au multe puncte în comun, primul dintre ele fiind ideea drumului care a trebuit străbătut de către suflet în căutarea lui Dumnezeu, diferenţa este totuşi clară: mistica ignaţiană este o mistică a misiunii, nu a uniunii în sensul conjugal, consacrată în totalitate încercărilor de a-L lăuda, a-L respecta şi a-I sluji Domnului Dumnezeului nostru şi astfel salvându-ţi propriul suflet.